Asociatia Culturala Stefan cel Mare

 Dr. Mugur Andronic FALSIFICAREA ISTORIEI MOLDOVEI (O ÎNCARCERARE A SUFLETULUI ȘI MINȚII ROMÂNILOR BASARABENI) SUCEAVA - 2020 2 ISBN 978-973-0-31121-1 3 SAU ÎNCARCERAREA MINȚII ȘI SUFLETULUI ROMÂNILOR BASARABENI 

După cum se știe, din cele mai vechi timpuri, istoria spațiului basarabean a fost strâns legată, organic, de cel de la vest de Prut, tracic, daco-getic și apoi românesc, cu antecedente esențiale încă din neoliticul timpuriu (cultura Criș, veche de circa opt milenii, Cucuteni, etc). Să vedem foarte pe scurt în ce constă și falsificarea sa, făcută, desigur, cu scop politic, de îndepărtare de români și România, chiar de ură față de frați. "CIND S-A NASCOCIT NATIUNEA ROMÎNA?", întreba cândva politicianul și falsificatorul vasile stati, cu mamă de la care a subt lapte matern rusesc. Autor al unui – unic în istoria lumii!!! – Dicționar moldo-român, despre care directorul institutului de Lingvistică de la Chișinău Ion Bărbuță îl caracteriza drept o absurditate, servind unor scopuri politice. A. Națiunea română a existat o data cu formarea poporului român. Cu mult peste un mileniu. Dar ca la toate popoarele europene, cu zeci de principate feudale europene, care s-au însângerat reciproc în lupte fratricide, conștiința de sine a apărut în timp, la noi chiar și înainte de zorile epocii moderne, o data cu dezvoltarea culturală, economică și de conștiință a națiunilor europene. Cea română nu a fost inventată, cum afirmă grețos, în nesimțire totală, falsificatorii, cum nu au fost inventate nici cele europene, locuind în sute de formațiuni statale mai mari sau mai mici. Ea s-a autodefinit mai bine la vârsta maturității ideologice, din necesitatea intrării pe un făgaș istoric nou, progresist, al independenței statale și logic și legic al desăvârșirii unității statale naționale. Chiar dacă nu au avut cum să se păstreze cele mai vechi documente medievale, mai toate referindu-se numai la proprietăți de sate, averi sau la relații externe, locuitorii celor trei țări românești se considerau români, fiind mândrii de originea lor. Mai mult, deținând majoritatea demografică, de exemplu, țăranii 4 dependenți din Muntenia, legați de glia boierească (clăcași, iobagi), numindu-se chiar rumâni! Așa apar în documente! Și așa își ziceau și locuitorii celorlalte două țări, chiar dacă în Moldova adesea, oficial, se defineau prin moldovean, adică locuitor al Țării Moldovei, după cum cei din Muntenia se numeau și munteni, după numele țării lor, iar cei de peste munți ardeleni. Ei știau că sunt în esență români, (sau valahi, vlahi, olahi, volohi… cum ne numeau vecinii bizantini de la Dunăre, ungurii, slavii, sau germanii…), de-o seamă cu ceilalți din celelalte două țări românești. Etnonimul român era numitorul lor comun. Nu era nevoie să se facă o precizare etnică în plus, căci – așa cum au subliniat cărturarii din Moldova medievală, inclusiv academicianul Cantemir – în popor se știa de această dublă identitate, moldovean-român. Și în Occidentul european în feudalism se foloseau termeni zonali, legați de provincia istorică unde se locuia, precum burgunzi, normanzi, bretoni, castilieni, lombarzi, sicilieni, saxoni, etc., etc. Deci moldovenii sau știut români, vorbind românește, dinaintea constituirii țării lor, majoritatea fiind la origine de dincolo de munți, ceea ce afirmă foarte clar și celebrul cronicar Grigore Ureche, care cunoștea foarte bine tradiția istorică a formării Moldovei: au descălecat întâi sub munte, mai apoi adăogindu-se și crescând înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Siretiul nu i-au hotărât (oprit – nota noastră), ce s-au întins până la Nistru și până la mare. Iar afirmația este pe deplin verificată de știință. Dacă anterior lui 1300 de-o parte și de alta a Prutului se cunosc arheologic ca vetre de sat, în fiecare parte, un număr foarte mic de unități, pentru perioada descălecării Moldovei se cunosc deja de ordinul sutelor! Analiza statistică a prof. univ. dr. habilitat de la Chișinău Gh. Postică, a pus în evidență în spațiul basarabean pentru secolele XI/XII/XIII (deci nu numai sec. XIII !) un număr doar de ordinul zecilor de așezări stabile (Civilizația medievală timpurie din spațiul pruto-nistrean, Ed. 5 Academiei Române, 2007, p. 420, harta nr 46). După 1400, în secolul XV, numai în Basarabia se cunosc deja 486 sate! Natalitatea chiar excesivă nu putea mări atât de mult, spectaculos, populația, cu atât mai mult cu cât la mijlocul secolului XIV populația europeană pierde o treime din cauza pandemiei de ciumă. Din contra, politica dură de catolicizare a regilor unguri, exploatarea la sânge a iobagilor – majoritatea români – (acum se mai introduce și nona, a noua parte din recolte date feudalului sau bisericii), plus pericolul ciumei din zonele mai dens locuite (ca factor psihologic), au determinat un exod în masă a românilor transilvăneni în spatiul est-carpatic încă foarte rarefiat demografic. Cum nu s-a văzut la noi și nici nu se va mai vedea. Așa se explică, și politica primilor voievozi moldoveni (dar și mai târziu) de atragere de populație de la vecini pentru colonizare (acele slobozii), căci fără populație, un pământ nu valorează mult, dar și de ce istoricii și arheologii au subliniat că majoritatea satelor Moldovei medievale își au începutul tocmai în acest secol, chiar dacă nu s-au păstrat documente atât de timpurii (la vest de Prut doar câteva). Însuși fenomenul creării statului, descălecarea, și legenda sa, se leagă de acest exod masiv de populație. Foarte importante informații sunt și în cronica lui Ioan de Târnave, unde se afirmă că Moldova era supusă coroanei maghiare, dar de multă vreme era lipsită de locuitori din cauza vecinătății tătare. Tot el continuă: deși voievodul maramureșean Bogdan a fost adesea atacat de oștile regelui, totuși datorită marei creșteri a numărului de români locuind acel pământ (al Moldovei – nota noastră, ca și sublinierile), el s-a mărit devenind stat medieval. Oricum, chiar și fără acest aport substanțial demografic, la est de Carpați s-ar fi format un stat medieval. Dar venirea celor de peste munți a întârit în mod categoric, și mai mult, caracterul curat românesc al populației. Şi crearea Munteniei s-a datorat unui alt descălecat, al legendarului Negru Vodă, venit tot din Transilvania, acolo 6 unde românii, ca băștinași, după toate documentele de epocă, dețineau majoritatea demografică absolută, fiind de două ori mai numeroși decât toate minoritățile la un loc (unguri, sași...). Iar dacă nu ar fi fost cucerirea maghiară a Transilvaniei, cea mai mare și prosperă țară românească, procesul de unificare a întregului neam ar fi început de acolo. Deci cel puțin de atunci, de la descălecat, moldovenii se știau români! Ei nu și-au hotărât identitatea, s-au născut cu această identitate și limba română din moși-strămoși. Iar faptul că erau numiți după numele principatului, țării, unde viețuiau este absolut normal și logic pretutindeni pentru începuturile feudalismului european. O altă afirmație de nesimțiți, de prostire a lumii: (citez): "ţara dintre Carpaţi şi Dunăre pînă în a doua jumătate a veacului al XIX-lea nu avea un nume stabil: Ţara basarabilor?, Ungrovlahia?, Valahia?, Muntenia?... În lipsa de dovezi scrise, nu se ştie cum se numeau trăitorii ei: basarabi?, ungrovlahi?, valahi?, munteni?... Din aceleaşi motive nu se ştie documentar cum îşi numeau limba... (închei citatul)". De parcă Moldova (ca și alte state) nu era numită și ea divers, altfel, în exterior: Bogdania, Kara Bogdania, Rosovlahia (Valahia din părțile Rusiei), Valahia neagră (Maurovlahia), Valahia Minor (Mică)/sau Maior (Mare), etc. De exemplu, însăși mama lui Petru I Mușat, Margareta, era numită la 1377 domina Walachie minoris. Iată unele informații recent prezentate la o conferință științifică a președintelui Academiei Române, prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop: Numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie. Numele modern de România s-a folosit pentru prima oară în mod oficial, după unire, în documente de stat, prin anii 1862-1866, iar Constituţia de la 1866 a consacrat oficial, deinitiv, numele de România. În străinătate s-a mai folosit de unii, o perioadă, numele de Valahia. Foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu, în secolul al XIX-lea, ceea ce românii 7 numeau generic „Ţară Românească” era pentru orice străin „Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare). Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern, după crăparea Rusiei țariste și Austro-Ungariei şi a impunerii denumirii oficiale de România, abia în a doua parte a sec. al XIX-lea, unii străini necunoscători au rămas inițial derutaţi de dualitatea numelui de Valahia-România şi de valah-român. S-a spus şi s-a scris adesea de neprieteni că numele de România a fost „inventat," sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu-se în linii mari la spaţiul vechii Dacii traiane. Dar România nu este decât „o formă a denumirii de Ţara Rumânească/Românească, adaptată timpurilor moderne“ numele de Rumânia/România circulând o vreme în trecut în paralel cu denumirea de Vlahia/Valahia. „Se ştie sigur, din vechi izvoare străine, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică „ţări ale rumânilor“. În susţinerea ideii sale, istoricul precizează că „aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/România. Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă? „Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/Românească, a românilor, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată deplin de istorie. Ce mai menționează 8 izvoarele istorice: „Romaniola“, „Romandiola.“ Denumirea de „Romania“ este atestată de timpuriu în legătură cu spaţiul dunărean romanizat (exemplu scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, dată în jurul anului 383 d. Chr.)“. Ioan Aurel Pop mai aminteşte de un izvor din secolul al XVI-lea, care a avut șansa păstrării, care dovedeşte, fără vreun dubiu, că românii (şi anumiţi cunoscători străini) îi ziceau Ţării Româneşti „Romaniola“ sau „Romandiola.“„Izvorul este un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia Inferior, quae Romandiola et Romaniola dicitur (i se spune - n.n.). Iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române. Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i-a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor. „Romaniola”/„Romandiola” este deci un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume. Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care-l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor“. Cărturarii italieni, saşi şi greci au folosit numele de „România“ din 1600. Unii istorici credeau că „actul de botez al României“ erau cărţile unor cărturari italieni, saşi şi greci. „La începutul secolului al XVII-lea, cărturarul din provincia italiană Ragusa, Giacomo Luccari, foloseşte deja cuvântul România, denumind astfel Ţara Românească. În secolul al XVIII-lea, acelaşi termen este folosit de cărturarul sas transilvănean Martin Felmer. Chiar și Ștefan cel Mare și-a numit uneori țara sa, și „Țara Românească”. De exemplu, în scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, el se plângea că „cealaltă Valahie” (adică Muntenia) nu este statornică în alianța contra turcilor. Prin urmare, adevărata Valahie (= 9 adevărata Țară Românească) și cea dintâi era pentru el Moldova. Dar Ștefan a fost un unificator al românilor ante litteram: a adus Țara Românească de la sudul munților sub ascultarea sa de mai multe ori (fie și cu sabia), a fost numit „conte” sau guvernator al Transilvaniei, a stăpânit aproape 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, a creat episcopie ortodoxă (ajunsă apoi mitropolie) românească la doar câțiva kilometri de Cluj. „Recent, - a spus tot academicianul - un cercetător de la Cluj a descoperit în Arhivele de Stat din Milano un document tulburător, din 1489, prin care Ștefan cel Mare este numit de italieni „regele Daciei”. De altminteri, Dacia figurează în mărturii venețiene pentru circa trei decenii, la finele secolului al XV-lea și la începutul secolului al XVI-lea (sub Ștefan și urmașii săi), ca principal aliat al Occidentului în cruciada antiotomană. Prin urmare, Ștefan cel Mare este restitutor Daciae cu un secol înainte de Mihai Viteazul și chiar de principii transilvăneni din familia Báthory, care visau și ei formal această mărire. Deci Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în secolul al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne. Prin urmare, în secolul al XV-lea (1477), în Moldova lui Ștefan cel Mare, ca și în Occident, se știa bine că existau două „Valahii”, adică două Țări Românești, în care se vorbea aceeași limbă și se cultiva aceeași credință. Iar la 1600, un istoric maghiar, ostil unirii lui Mihai, constata cu regret că românii ardeleni l-au primit cu mare bucurie ca fiind de aceași națiune cu ei!!! Aceeași conștiință națională atestată și aici.“ Încheiem informațiile academicianului. A înșira de către clica de falsificatori nesimțiți cronici, documente unde apare etnonimul moldovean, nu demonstrează existent unui popor aparte, moldovenesc (și a limbii zise moldovenești), cum fac, obsesiv, falsificatorii în nesimțire, ci doar faptul - atât de simplu și de clar - că cei de la est de 10 Carpați și-au luat numele după cel al țării lor, cum s-a spus, după cum cei din Valahia, Muntenia, se numeau la rândul lor munteni, sau românii din Transilvania-Ardeal, ardeleni (plus bănățeni, olteni, maramureșeni, bucovineni, etc.). Același fenomen de denumiri diverse zonale la același popor și în restul Europei! Iar dacă românii basarabenii s-au încrâncenat mult timp să își spună moldoveni, au făcut-o nu contra ideii de românism, ci în primul rând ca o reacție de demnitate națională în fața pericolului total distructiv al rusificării de către imperiul cotropitor rus, admirat atâta de falsificatori și de cei care cultivă pe mai departe ura contra a tot ce este românesc. Și încă un exemplu viu. După ce alt imperiu hrăpăreț și criminal, cel austriac, a mai rupt o bucată din Moldova istorică, la 1775, noii provincii i s-a dat un nume propriu – Bucovina. Azi, cei de aici ne numim bucovineni, iar dacă întrebi pe unii de aici ce sunt, toți vor spune că nu sunt moldoveni (deși aici a fost începătura Țării și primele trei capitale, Rădăuți, Siret și Suceava), precum cei de la Iași, ci sunt bucovineni, fără să se nege desigur românismul lor. Deci iarăși denumire legată de numele provinciei istorice de naștere și de viețuire. Dacă în feudalism în Europa a fost o perioadă de fărâmițare a limbilor în dialecte și graiuri, devenite apoi limbi independente, epoca modernă a fost peste tot una de unificare. A avut loc unificarea graiurilor și dialectelor, celor care nu au dispărut mai devreme, în sânul limbii naționale și literare, ceea ce s-a întâmplat și la noi. Unitatea limbii române, cu timpul a alimentat plenar tot mai mult și sentimentul national. Prin mișcări demografice continue, de dincolo de munți, spre sud și est, deci mai ales plecând din Transivania, nucleul pământului fost dacic și apoi românesc, cea mai mare provincie românească și mai dezvoltată, dar și prin prin transhumanță (păstorit itinerant inter-țări), prin tipărirea de cărți religioase, precum tipăriturile munteanului Coresi care au circulat peste tot, ca și cele ale lui Dosoftei, sau Biblia de la 1688 din 11 București (unde, prin compararea cuvintelor cu banii, se recomanda folosirea peste tot a cuvintelor cu cea mai mare circulație în țările noastre), prin schimburile de profesori și elevi meditați, prin circulația comercială, prin căsătorii mixte, ș.a., s-a amplificat crescendo și mai mult această conștiință și unitate națională românească. B. O zisă „capodoperă” a grupării de falsificatori ai istoriei Moldovei, slujbași manevrați politic, plătiți poate cu bani de la străini, este cea creată în anonimat, site-ul www.moldovenii.md., unde, în principal, se bate monedă pe aceleași vechi teorii odioase ale regimului de ocupație rusească stalinistă, sovietică, a Basarabiei. Și câtă vreme va fi minciună în Moldova va fi și sărăcie. Dar ridicarea la nivel de politică oficială a statului a zisului moldovenism, a devenit astfel anticonstituțională! Constituția Republicii Moldova, la articolul nr. 5., aliniat 2, spune: Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului. Ori această falsificare a istoriei Moldovei nu este decât unealta murdară a acestei ideologii anticonstiționale. Haideți să mai vedem informații ocolite cu strășnicie de falsificatori. Însuși Ștefan cel Mare vorbea românește așa cum s-a exprimat și relatarea despre depunerea la Colomeea, a jurământului său de vasalitate față de regele Poloniei, citez în limba valahă ! Măritul domn, jumătate muntean prin mama sa Maria Oltea, se considera român, intitulându-se uneori domnul Moldovlahiei (Valahia moldavă, Țara Românească a Moldovei). Nimic spectaculos. Cum s-a spus deja, adesea și Moldova (ca și Muntenia) era numită Valahia Mare, sau Mică. Când începe să se dezvolte mai mult conștiința românească, tot mai des, apare menționarea limbii române, în defavoarea celei zise moldovenești. Caz notoriu, nici el menționat de către falsificatori: la 1643 se tipărea la Iași prin cheltuiala domnitorului domnitorului Vasile Lupu, celebra Cazanie a lui Varlaam, intitulată Carte românească de învățătură, destinată 12 a toată semniția românească... dăruind și noi acest dar limbii românești, carte pre limba românească. Deci și cu secole în urmă moldovenii vorbeau tot românește. „Cartea românească de învăţătură”, este un corpus legislativ foarte bine închegat. De ce voievodul moldovean nu i-a zis „Carte moldovenească de învăţătură”? Greu de explicat pentru falsificatori, tocmai de aceea este şi ocolit cu mare grijă acest subiect. Iată ce se scria în introducerea cărții: „După tocmala şi nevoinţa mării sale domnului datu-s-au învăţătură şi mie unui mai mic şi nice de o treabă a mării sale rob, Evstratie biv logofet, de am scos aceaste pravile şi le-am tălmăcit den scrisoare grecească pre limbă românească ca să poată înţeleage toţi.” Fără comentarii, trădătorior de neam și țară!!! Cartea a avut o circulație deosebită în toate cele trei țări românești. Și încă un exemplu aici, când mitropolitul Moldovei Dosoftei tipărea Pasaltirea în versuri, la 1673, în - citez - „limba rumânească”. În sensul identității românești a locuitorilor din Moldova s-au scris zeci tone de cărți în România, dar jalnicii autori ce se ascund sub anonimat, nu folosesc deloc informații de acolo. Foarte multe relatări ale străinilor, unii călători pe la noi, neutri ideologic, au scris și ei negru pe alb, despre identitatea populației celor trei țări românești. Nu este spațiu editorial să intrăm în astfel de informații acum aici. Dacă autorii textelor moldovenești de atunci ar fi știut de aceste falsificări, cu siguranță chiar de la începuturi ar fi fost mai expliciți, folosind numai termenul de limbă română. Și încă unele informații semnificative. Cărturarii occidentali au lăsat numeroase exemple edificatoare. Silvio Piccolomini afirma că Valahia se întinde din Transilvania până la Nistru, Dunăre şi Marea Neagră. Sau, Lorenzo d’Anania, care scria despre „Valahia Superiore” (Muntenia, sau „Transalpina”) şi „Valahia Inferiore” (Moldova). Ştefan cel Mare, care îşi considera ţara o ţară românească, numea Muntenia „l’altra Valachia” („cealaltă Valahie”) – vezi 13 Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I, p. 341-344. Nu degeaba, de altfel, Ştefan s-a intitulat și în Tetraevangheliarul de la Humor (1473), sau în hrisovul de la 10 mai 1466, domnitorul Ţării Româneşti a Moldovei („Moldovlahiei”) – vezi coperta broșurii, pe spate. La 1587 cărturarul Ioan Czimor Decsi de Baranya, vizitând Moldova a scris: „Valahia este mărginită la răsărit de Marea Neagră, la sud de Dunăre, la apus de Transilvania, la nord de Rusia şi se împarte în Ţara Românească şi Moldova”. Şi istoricii saşi din Transilvania vedeau în cele două ţări surori, două Valahii. Ca şi Ştefan, principele ardelean Gabriel Bethlen, la 1613 numea Muntenia „cealaltă Ţară Românească” în maghiară („szomszed Olah orszagba”), vecină cu Moldova. De cele mai multe ori ţara râului Moldova a fost numită „Valahia Mică”, precum la 1395 de către regele Sigismund de Luxemburg, la 1396 de către călătorul străin Johann Schiltberger, apoi de către Guillebert de Lannoy sau Domenico Mario Negri, mai târziu. Mai rar, Moldovei i s-a spus „Valahia Mare” (după cum a observat şi eruditul Cantemir). Interesant, boierul învăţat muntean Constantin Cantacuzino, a menţionat şi el folosirea celor doi termeni, de „Mare” şi „Mică” (pentru „ţara aciasta Muntenească, numind, cum îi zic mai mulţi aşa; că Românească numai lăcuitorii ei o cheamă”). Deci locuitorii ei se considerau români. Sunt cunoscute şi formele de „Ungrovlahia” (Muntenia, Valahia dinspre Ungaria) şi „Rusovlahia” (Moldova, cea din vecinătatea actualei Ucraine). Acelaşi Cantemir observase că în toate tratatele încheiate cu voievozii Moldovei, polonezii au folosit termenul de „Valahia”. Pe la 1700 Dimitrie Cantemir, vorbea despre „toată Țara Românească, care apoi s-au împărțit în Moldova, Muntenească și Ardealul”. Tot el, primul academician român, (autointitulat în proclamaţia sa către țară „Demetrius Dux Valahicus”), în „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” afirma foarte clar unitatea etnică a locuitorilor celor trei ţări: 14 "Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească, ci românească, astfel că, dacă vrem să-l întrebăm pe un străin de știe limba noastră, nu-l întrebam în latină: „Scis moldavice”?, ci „Scis romanice”? adică Știi româneste? ” Chiar şi celebrul rege polonez Ioan Sobieski, l-a denumit pe domnitorul Ştefan Petriceicu „palatinus Valachiae”, iar la 1538 Ivan Peresvetov spunea Moldovei „Voloskie zemlie”. Şi o serie de călători ruşi se vor referi la această „ţară Valahă”- Moldova, locuită de români („valahi”). Moscoviții îi spuneau fiicei lui Ștefan cel Mare, ucisă alături de fiul său, la Moscova, (deja prima jertfă românească în Rusia!), Elena Voloșanca/Româncuța. La rândul său, eruditul moldovean Miron Costin, a scris: „numele cel mai adevărat, autentic, de la primul descălecat prin Traian este rumân sau romanus, care nume acest popor l-a păstrat întotdeauna între dânşii... şi după al doilea descălecat (formarea țărilor medievale - nota noastră), până astăzi; acelaşi nume este dat îndeobşte şi muntenilor şi moldovenilor şi celor ce locuiesc în Ţara Transilvaniei.” Ce vreți mai mult nesimțiților grețoși ?!!! Ce tupeu pe voi! Unitatea tuturor românilor, prin limbă, origine, acelaşi mod de viaţă, elemente de conştiinţă de neam, a dus deci la folosirea intensă a unor astfel de denumiri comune, cu referinţă la etnic. Desigur, foarte multe informaţii de referinţă sunt şi despre Transilvania, dar subiectul nu are spațiu editorial aici. Deci poporul şi-a spus de la început român, după originea sa romană. Deşi avea acelaşi înţeles, românii nu şi-au spus vlahi/valahi, ci au preferat întotdeauna numele de români, ca dovadă a mândriei lor de urmaşi ai glorioasei Rome antice, un fel de primă Uniune Europeană. La 1599, Giorgio Tomasi locuind o vreme în Transilvania, scria că românii „socotesc de ocară numele de valah, nedorind să fie numiţi cu alt cuvânt decât români şi mândrindu-se că se trag din romani”, iar la 1666, Johann 15 Troster afirma că românii din cele trei ţări se numeau pe ei înşişi nici valah, nici moldovean, ci „Romuni, sau Rumuni, ceea ce înseamnă romani”. Chiar şi unirea vremelnică a lui Mihai Viteazul, s-a bazat pe o reală solidaritate românească şi pe conştiinţa apartenenţei la acelaşi neam, realitate surprinsă de unii cronicari contemporani. De fapt, cum am văzut, ideea unităţii de neam fusese clar exprimată cu mult înainte în scris, de moldovenii Ureche şi apoi de Miron Costin (locuitorii celor trei ţări sunt „toţi un neam şi o dată discălicaţi sunt”), dar şi de munteanul Constantin Cantacuzino (românii celor trei ţări „toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât /Roma – n. n./ şi cură”). Există şi referiri despre faptul că moldovenii, ei înşişi, între ei, se numeau români. Într-un raport din 1587 se spunea: moldovenii „se numesc între ei cu numele de romani” („con nome di Romani si chiamano fra loro”), iar la 1639 călătorul Niccolo Barsi remarca: „ei înşişi (moldovenii- n.n.) se bucură să fie numiţi romani” („loro istessi godono d’esser chiamati Romani”); etc, etc. Mai mult, în sec. XVIII, francezul d’Hauterive care a stat o vreme în Moldova, a scris: „există în Moldova bătrâni care îşi numesc ţara, Ţara Românească, iar moldovenii sunt la fel de mândri de originea lor ca şi italienii”. Ceva mai târziu, ofiţerul finlandez Gustav Adolv Ramsay arăta: „moldovenii sunt mândrii de originea lor romană. Limba lor se aseamănă mult cu latina... N-ai voie să-i zici moldoveanului că este moldovean, ci trebuie să-l chemi „frate român” (frater Rumân). Aceasta dovedeşte cât preţuiesc băştinaşii nobila lor origine. Alt nume de cât cel de român îi jigneşte în mândria lor naţională.” Această stare de spirit este redată clar şi de memoriul de unire cu Muntenia al boierilor moldoveni adresat lui Napoleon, în 1807, de unde aflăm că moldovenii: „ne peuvent point souffrir le nom... de Vlachi ou Vlaques,... mais ils veulent être appelés absolument Roumouni, c’est-a dire Roumains, comme 16 ils se disent entre eux” („nu suferă deloc numele... de Vlahi sau Valahi,... dar ei vor să fie numiţi doar „Roumouni”, adică români, cum se numesc între ei”). Era deci un proces logic şi legic istoric ca începând cu 1772 (apoi 1788, 1790, 1807, 1833...) să existe tot felul de iniţiative de unire a celor două ţări româneşti extracarpatice. Şi împotriva Unirii s-au opus în timp destui falsificatori și trădători de neam și țară, ca şi acum, dar legitatea istoriei şi-a spus, în cele din urmă, implacabil, cuvântul. Și în final un exemplu emoționant, deosebit de semnificativ: la 1629 Patriarhul bisericii ortodoxe de la Constantinopol, amintea întro scrisoare principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen (care dorea refacerea vechii Dacii), despre, citez, legătura de sânge și de iubire, care deși pe ascuns, dar în felul cel mai strâns, leagă Românii din Transilvania cu locuitorii din Țara Românească și Moldova (M. Andronic, Contribuții culturalortodoxe medievale la formarea conștiinței unității naționale la români, Suceava, 2002, pag. 25). Revenim la afirmațiile site-ului menționat. În privința origininei moldovenilor, se face o prezentare savantă, fără bibliografie și pășind numai pe informații, chiar teribilisme și prostii, convenabile demonstrării lor. Scurte exemple cu afirmații pescuite din tot felul de lucrări ale unora dornici de a fi băgați în seamă. Căci de, la fotbal, femei și istorie se pricep toți. Se afirmă aiureli nedemonstrate de nimeni, precum că strămoșii românilor și ai moldovenilor vorbeau o limbă apropiată de latină și că de fapt ei au influențat limba latină și Italia (!). Totuși ei se scapă la un moment dat în sinceritatea prostiei, demonstrând încă o dată neseriozitatea lor. Citez: Problema primordialității limbii moldo-române (aici e unica ? – ne întrebăm noi) față de latină este destul de actuală, dar practic nu a fost studiată. Și altă aiureală: Moldovenii sunt mult mai vechi decât romanii. Pentru a lega cât mai mult pe moldoveni de Imperiul Rus, se afirmă că moldovenii au avut 17 strămoși, alături de geți, pe sarmați (spunem noi - la origine din Persia !!!) ce aveau la bază pe protoslavi!!! Răspuns: în perioada formării geto-dacilor sarmații erau încă la răsărit de Don!!! Aiureli grețoase. Nici ruși nu au reușit încă să fie siguri pe etnogeneza lor. Până și numele capitalei lui Decebal, Sarmisegetusa, fără o bază științifică, să prostească lumea, după autor/autori era compus din numele sarmaților și a geților. O paranteză, sarmații au fost exclusiv nomazi, crescători de animale, trăind doar la câmpie, în corturi și căruțe, nelăsând arheologic nici măcar o singură așezare propriu-zisă. Cum să îi influențeze pe geto-daci, deja definiți etno-cultural, concentrați în primul rând la deal și la munte? S-au descoperit în câmpii doar unele morminte cu inventar funerar tipic lor. Iar mare majoritate au migrat în Câmpia Panonică (Ungaria). Aiurelii de prostit lumea neștiutoare, chestia cu Sarmisegetuza aducândumi aminte de afirmația tâmpită vânturată destul de recent în popor că un stămoș al liderului imperiului rus, Putin, se numea Putină și era în anturajul lui Cantemir în exil. Unde-i documentul??? Băi, chiar sunteți grețoși de nesimțiți! O altă temă intens falsificată a fost cea a unirii jumătății de Moldovă scăpate din ghearele Imperiului rus cu Muntenia de la 1859, care a adus un destin comun la două popoare înrudite, se afirmă. Se recunoaște totuși că aceasta a jucat un rol pozitiv în dezvoltarea lor politică și economică, dar cu prețul... românizării moldovenilor!!!, când de fapt, modernizarea tânărului stat, ca și cea a limbii noastre, inclusiv prin împrumuturi din alte limbi moderne de mare circulație au fost fenomene în anumite procente, logice, necesare și legice, general valabile pentru toate popoarele europene în epocă. Desigur, în secolul al XIX-lea și imediat după, au fost mai mulți scriitori născuți la est de Carpați care au avut o contribuție deosebită în evoluția literaturii și limbii române. Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Alecsandri etc., dar asta nu însemnă prostia de a susține că românii au preluat limba zisă 18 moldovenească, încercându-se să se explice de ce acum pe ambele maluri ale Prutului se vorbește aceeași limbă. Iar limba valahă/română ar fi fost un dialect al limbii zise moldovenești. Aiureli gigantice! Prin citarea marilor nume ale literaturii care le-a dat Moldova, nu se aduce un argument valabil al existenței fantomaticii limbi. Iar dacă ar învia Eminescu, (Suntem români și punctum!), și scriitorii amintiți, ce i-ar blestema! Și pentru că au fost plătiți cu 30 de arginți, autorii (autorul?) mai militează și pentru dezvoltarea bilingvismului moldo-rus. Dacă s-ar putea, eventual, o nouă etapă de rusificare! Și se mai impută după 1859 și eliminarea unor arhaisme și regionalisme, fenomen de modernizare a limbilor naționale, petrecut pretutindeni. Poate refacem Moldova întreagă, dând istoria cu jumătate de mileniu în urmă, în întunecatul feudalism, dar și Imperiul Rus la granițele minimale de atunci! Iată deci pagini de istorie ale Moldovei, murdărită, falsificată reacționar de unii, împotriva progresului, pagini reacționare, caz de amploare unic pe tot continentul european, iar dacă doriți ADEVĂRUL, apelați la articolele și cărțile de istorie ale cadrelor didactice ale facultăților de istorie din Moldova. Câtă vreme va fi minciună în Republica Moldova va fi și sărăcie. C. În fine, alte câteva aiureli de pe internet, ale falsificatorilor, vânturate de către asociația Pro Moldova (poate tot cu bani imperiali). Textul îngroșat reprezintă citate. 1. Moldova dintre Prut şi Nistru niciodată n-a fost parte a Romîniei! Aiureli. Logic că nu, pentru că imperiul rus o ocupase deja la vremea constituirii ei, iar la 1812 fenomenul constituirii statelor naționale încă nu se definitivase nici în Europa Occidentală. Pe de altă parte, până la cotropirea țaristă a Basarabiei ea nu făcuse parte nici din Rusia. 2. România a capturat Basarabia. Aiureli. Cotropitorul a fost imperiul țarist care, ca orice imperiu, s-a tot lățit lacom peste popoare, unele distruse total 19 prin rusificare. Dacă armata română nu trecea Prutul în 1918, aruncând dincolo de Nistru armata străină, noul imperiu, acum bolșevic, o subjuga din nou în scurt timp. Iar dacă nu era 1812, Moldova toată se unea cu Muntenia într-un stat național. Și nar fi existat nici falsificatorii de azi ai istoriei Moldovei! 3. Necesitatea anulării adoptării de către parlament în 1990 a Avizului Comisiei Sovietului Suprem al RSSM cu privire la aprecierea politico-juridică a Tratatului sovietogerman de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939 Ribbentrop-Molotov, care a declarat că „Basarabia a fost ocupată în iunie 1940 de URSS” „ACT NELEGITIM, act de dezmembrare a Basarabiei” (de România, evident). Această hotărâre e considerată drept a fi trădătoare, antistatală, antimoldovenească!!! Aiureli, după ce chiar parlamentul rusesc, după dispariția URSS, a condamnat oficial pactul. 4. După 1990 se consideră că a început în republică o politică de românizare. Aiureli. A fost și este o renaștere a spiritului național, sufocat decenii la rând de politica în forță, de rusificare. Desigur, dacă ar putea, unii ar pune din nou gard și sârmă ghimpată pe Prut. 5. Moldova este un stat capturat din cauza europenizării și a spiritului conducerii proeuropene și proromânească. Aiureli. După Voronin, populația prin vot direct, secret și universal și-a ales conducătorii proeuropeni. 6. Declaraţia romînească care a recunoscut „independenţa Republicii Moldova” (27 august 1991) – o fiţuică uluitor de agramată, ce falsifică istoria Moldovei, ce contravine Constituţiei Republicii Moldova, legislaţiei moldoveneşti în vigoare. Aiureli. Desigur, dacă basarabenii alegeau calea rusificării finale a fratelui mai mare, spre dispariție ca neam prin mancurtizare, și nu se rupeau de imperiu cotropitor, era ok. 20 7. Guvernul Romîniei exprimă deschis pretenţii teritoriale faţă de Republica Moldova. Aiureli. România nu are pretenții teritoriale. Nici NATO și nici Uniunea Europeană nu permit așa ceva. Dar societatea civilă, conform Constituției R.M., are democratic drept de informare și de exprimare. În schimb doar Rusia, în ultima vreme, încearcă să influențeze puternic politica Moldovei. 8. Pretenţii teritoriale mârşave ale expansionismului revanşard romînesc. Această tăcere criminală, gudurătoare a clasei conducătoare de la Chişinău este o dovadă clară, public afişată, că REPUBLICA MOLDOVA ESTE UN STAT CAPTURAT. Aiureli mârșave. Expresii tipice propagandei, de tristă amintire, rusești sovietice. În componența imperiului sovietic, când basarabenii stăteau în poziție de drepți, în fața poruncilor moscovite, atunci de abia era un stat capturat. D. În fine, o carte recentă care merită doar câteva remarci, apărută la Chișinău în 2018, este cea a colonelui pensionar din serviciul de securitate a Moldovei, gherasim ghidirim. Desigur, nu este stat din lume fără să fi făcut unele greșeli administrative față de populație. Mai mari sau mai mici, până la represiuni în masă. Și unele masive, cu statut de crime împotriva umanității, cum au fost cele de decenii ale lui Stalin contra rușilor, dar și contra românilor basarabeni. Dar de aici, de la unele aspecte tragice ale eliberării fostei gubernii imperiale ruse Basarabia de către armata română, singura care a putut evita recotropirea ei de către noul imperiu bolșevic, și până la scrierea cărții plină de ură la adresa românilor este o cale lungă. Nu știm cine a finanțat și a dat imbold istoricului amator gherasim, dar știm că - dincolo de unele greșeli făcute administrativ mai târziu de România - , nu s-a tratat complex și obiectiv anul 1918 al asigurării condițiilor realizării unirii. Ne referim la extem de puternica propagandă și imixtiune rusă 21 bolșevică în Basarabia, la sabotaje, în scopul destabilizării noii puteri moldovenești de la Chișinău și apoi românești, unde curentul unionist prindea contur tot mai mult. Sentimentul național renăștea cu greu. Sabotaje au continuat de altfel și după unire. La război, ca la război, cum spun francezii, și atacurile bolșevice au primit răspunsul cuvenit, ca și cazurile de agresiune cu foc asupra armatei române și administrației noi. Desigur, amatorul nu menționează decât arareori cauzele reale ale represiunilor ocazionale ale armatei regale românești. Cel mai adesea contra unor străini de pământul basarabean, urmași ai coloniștilor țariști, ucraineni, (și ruși), bulgari, evrei, polonezi, puternic rusificați. Plus unii basarabeni de baștină și ei rusificați și puternic bolșevizați. Teren foarte fertil pentru sabotarea rusească pe toate căile a noii administrații. E ca și cum, urmașii acestor foști coloniști, ar declanșa azi lupta armată pentru ruperea din R. Moldova a Găgăuziei, sau a raioanelor nordice. Deci eliberarea de sub jugul distrugător prin rusificare țarist, cu unele păcate inerente vremurilor de război, e considerată de colonel drept citez: „o expansiune teritorială a României... o acțiune banditească”. Iar dacă nu intervenea armata română, delegată de marile puteri aliate la așa ceva și unica capabilă zonal, (a nu se uita că tot ea a distrus revoluția bolșevică din Ungaria anul următor), era doar o chestiune de timp ca, criminalul Stalin, să ocupe mult mai repede mica Moldovă, cu rusificarea inerentă mai timpurie, ceea ce ar fi făcut ca această carte propagandistică 100%, să fie acum în rusă, autorul gherasim(ov) necunoscând zisa limbă moldovenească (română). Concluzia finală. De ce credeți că unii promovează și apără atât de mult vechea teorie a zisei limbi și a zisului popor moldovenesc? De ce continuă fanatic falsificarea istoriei Basarabiei, răpind identitatea, sentimentele și gândirea liberă a unui popor întreg? Și asta poate fi considerată o crimă împotriva umanității? În toată lumea civilizată nu mai există un astfel de caz major de intoxicare a populației. După lectura 22 acestor rânduri, înțelegem mai bine că aceste forțe retrograde, țin progresul pe loc, semânând și un sentiment de antipatie (chiar și ură) împotriva țării care i-a ajutat și îi ajută cel mai mult: primul stat care a recunoscut independența țării, peste 6.000 de burse anuale pentru elevi și studenți, modernizare spitale și școli, 200 de mașini transport școlar, împrumuturi și zeci de miloane de euro donate pentru susținerea salariilor și pensiilor, renovare, dotare și modernizare a peste jumătate din grădinițele republicii, sute de contribuții bănești la diverse proiecte, zeci de contribuții din partea primăriilor românești pentru comune, pachete cu alimente pentru sărmani, trenuri cu păcură pentru încălzirea Chișinăului, intervenții aero SMURD, etc., etc. Cum să mai ai încredere electorală în aceste forțe politice și în posturile lor de propagandă radio-tv cumpărate politic, inclusiv și de magnați ruși. Și asta trebuie spus rapid la câți mai mulți cunoscuți ai dumneavoastră. Încheiem cu un alt citat emoționant din prestigiosul președinte al Academiei Române, ardelean de la Cluj, prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop: „Toți marii învățați moldoveni și din secolul al XIX-lea au susținut unitatea românească, de la Kogălniceanu la Xenopol și Iorga, ultimul un titan al istoriografiei mondiale. „Moldovenii” și „Moldova” sunt mai mult decât două nume frumoase; ele sunt realități care exprimă esența calității noastre de români. Pământ al jertfelor strămoșești, Moldova jefuită de neamurile barbare, apoi de imperiile vecine, cu pierderea cetăților, a Bucovinei, Bugeacului și Basarabiei, Moldova cea mereu micșorată, dar niciodată îngenuncheată. Moldova este parte integrantă a edificiului național românesc, dar, mai presus de toate, este făuritoarea, păstrătoarea și întăritoarea culturii românești și al celui mai valoros tezaur al ei – limba noastră comună, limba română. Cel mai înalt imn închinat limbii noastre s-a întruchipat prin creația lui Mihai Eminescu, moldoveanul, românul, universalul, acela care a ieșit din toate tiparele și ne-a 23 împins pe toți în nemurire." Academicianul Ioan Aurel Pop a mai spus: „În acest fel, Dumnezeu a răzbunat Moldova cea obidită, cea săracă și asuprită, Moldova cea atacată și jefuită de tătari și de câți alții, Moldova frântă de dușmani, cu mormintele domnești voievodale și cu vechile capitale, Rădăuți, Siret și Suceava, furate de austrieci, Moldova cea cu Tighina și Căpriana, cu Hotinul și cu Marea cea Mare înstrăinate... Sacrificiul Moldovei și al moldovenilor a născut însă România și pe români. Iar dacă unele dintre cele mai frumoase, mai mari și mai impresionante valori culturale românești sunt făurite de moldoveni, atunci eu, român ardelean fiind, cum să nu mă simt moldovean? Moldovenii ne-au dat cea mai profundă lecție de românism! Când am citit prima oară „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie…”, am înțeles de ce Mihai Eminescu este mai întâi român – cel mai vrednic dintre români – și de ce abia apoi este moldovean și universal…. Iar unirea noastră este prea tânără, că ea abia are o sută de ani încheiați și că ne mai căznim s-o facem și acum „. Iar voi ce ați citit, și v-au cutremurat aceste adevăruri, faceți măcar o dată în viață ceva concret pentru viitorul mai bun al copiilor voștri, spunând mai departe, la cât mai mulți…, (mai ales la cei neinformați care nu au citit în viață nici măcar o carte de istorie și urmăresc numai posturile radio/tv de propagandă străină), și copiind cât mai repede pentru școli, biblioteci și parohii, pentru copiii de acasă, de pe Google, cartea Istoria Adevărată a Moldovei (pentru elevi), dar și această lucrare folosind linkurile: cutit.org/W1GEh (text) și tinyurl.com/whryh4k (ilustrație). Poruncă de la Ștefan cel Mare și Sfânt, Mihai Viteazul, Mihai Eminescu, Grigore Vieru, soții Aldea-Teodorovici, și atâția, atâția alți eroi ai neamului românesc.